UFC 166 ne pune in fata unei situatii de care organizatia avea nevoie de peste un deceniu. Pana la jumatatea anilor 2000, in vremurile in care Pride Fighting Championship detinea majoritatea vedetelor artelor martiale mixte, “greii” UFC-ului erau considerati net inferiori legendelor precum Fedor Emilianenko, Rodrigo “Minotauro” Nogueira sau Mirko “Cro Cop” Filipovic. Din pacate, peisajul nu s-a schimbat radical nici dupa Pride FC a fost achizitionat impreuna cu o buna parte a luptatorilor sai de proprietarii UFC in 2007.
Un “Cro Cop” trecut de varful carierei sale, un “Minotauro” vizibil degradat in urma tuturor bataliilor, dar si absenta lui Fedor, au pus UFC-ul in postura dificila de a fauri pe cont propriu legende ale categoriei grele. Nu a fost un obiectiv usor de implinit, impanzit cu experimente esuate precum Brock Lesnar, Shane Carwin sau chiar Frank Mir. Intr-un final, insa, doi luptatori s-au aratat cu adevarat demni de a fi numiti cei mai buni “grei” din lume, nascand o rivalitate extrem de captivanta, nu prin insulte aruncate in fata unul altuia, ci din respect reciproc, iscusinta martiala si vointa de a isi demonstra superioritatea.
Cain Velasquez si Junior Dos Santos au multe in comun: amandoi au muncit enorm pentru a demonstra ca isi merita locul de varf, amandoi au cunoscut extazul de a fi campion, dar de asemenea, amandoi au aflat ce inseamna sa le fie smulsa centura din maini. Si-au masurat deja fortele de doua ori, fiecare reusind sa il spulbere pe celalalt in meciuri dintre cele mai remarcabile din istoria UFC. Fiecare dintre cele doua infruntari ne-a oferit o serie de perspective cu privire la Velasquez si Dos Santos.
Dupa victoria inregistrata de brazilian prin TKO in doar 67 de secunde in fata lui Velasquez, multa lume l-a “acuzat” pe Dos Santos de noroc chior. Hazardata afirmatie, daca stam sa ne gandim la cele 9 victorii prin KO/TKO pe care Dos Santos le are la activ, din totalul de 12 reusite. Ceea ce a facut brazilianul in acel meci a fost sa il oblige pe Cain sa se concentreze pe apararea corpului, lasandu-si capul descoperit croseului care l-a doborat.
Aceea a fost inca o instanta in care Dos Santos si-a putut implementa rapid strategia, impunandu-si ritmul si stilul cat mai eficient. De altfel, Dos Santos este prin excelenta un luptator ofensiv care prefera sa pastreze distanta, intrand in raza fie doar cu o singura lovitura, fie folosind combinatii scurte, iar apoi retragandu-se. Nu ii place sa ramana in aria ofensiva a adeversarilor mai mult decat este nevoie pentru a isi executa tehnicile de brate si nu se simte comfortabil atunci cand acestia nu se lasa intimidati de arsenalul sau si aplica presiune – in ciuda faptului ca nu este un novice in materie de contre.
Astfel ajungem la cel de-al doilea meci, in care Velasquez l-a dominat pe Junior ca nimeni altul, administrandu-i timp de 5 runde mai multe lovituri decat a incasat brazilianul in toata cariera sa. De ce a fost acest meci atat de diferit fata de prima intalnire? Pentru ca de data aceasta, Cain Velasquez a fost cel care a dictat ofensiva. Din start a cautat sa il duca la sol pe Dos Santos, stiind ca nu il va putea tine neaparat lipit de saltea dar cautand sa il faca mult mai precaut cu privire la eventualele proiectari, pentru a ii limita intentiile ofensive si a ii tine garda cat mai departe de cap.
Astfel a reusit acea lovitura in runda 1 care l-a pus pentru o fractiune de secunda la podea pe Dos Santos, si care probabil ca a decis soarta intregului meci (brazilianul nemaifiind acelasi luptator in urma respectivului pumn incasat). Cain si-a demonstrat inca o data tenacitatea, luptand la capacitate maxima pe tot parcursul infruntarii, aplicandu-si presiunea si ritmul de neegalat pentru un luptator de categorie grea. Pentru Junior Dos Santos, aceasta a fost o experienta noua: un adversar tenace, neintimidat, care ii cunostea slabiciunile si avea pregatirea tehnica si capacitatea de a i le exploata la maximum.
Putem spune cu certitudine ca cele doua lupte de pana acum au scos ce este mai bun din cei doi atleti. Avand fiecare cate o infrangere in fata celuilalt, au cum sa isi analizeze propriul stil pentru a vedea unde trebuie schimbata pregatirea tactica si tehnica pentru a isi asigura victoria decisiva. Velasquez a demonstrat in a doua lupta ca a invatat din greselile trecutului, nepermitandu-i lui Dos Santos sa respire, si peticind cel putin un neajuns tehnic: lipsa eschivelor (eschive datorita carora a reusit sa evite o buna parte din loviturile semnificative ale lui Junior in cea de-a doua lupta).
Este randul lui Dos Santos sa demonstreze ca poate aplica cele invatate din infrangerea anterioara. Este clar ca e greu sa mentii ritmul impus de american, acesta fiind probabil singurul “greu” cu suficienta conditie fizica pentru a duce un asalt non-stop timp de 5 runde, motiv pentru care sunt de parere ca Junior va incerca sa repete performanta din primul meci, optand pentru o finalizare cat mai rapida. Indiferent de rezultat, insa, este o adevarata placere sa putem privi doi luptatori de calibrul lui Velasquez si Dos Santos incercand sa isi impuna vointa unul in fata celuilalt, intr-o divizie care contine in sfarsit cei mai buni luptatori din lume.
