Cum mai sunt doar câteva zile până la Royal Rumble, iar produsul WWE nu mai este atât de atrăgător în prezent, cel puţin pentru mine, am decis să intru în atmosfera de Rumble cu unul dintre cele mai apreciate PPV-uri cu acest nume din istorie: Royal Rumble 2001.
Dudley Boyz vs. Christian & Edge (c)
Un opener decent, dar nimic impresionant, fiind un meci basic pe echipe. În mod clar a încercat să ofere ceva mai mult, cu povestea accidentărilor suferite de Dudleys, însă poate ieşea un meci mai bun dacă era abandonat tot acel selling hilar în unele momente.
Ca importanţă istorică, meciul acesta va conduce către celebrul meci TLC de la WrestleMania X-Seven.
Câştigători: Dudley Boyz
Rating: ***1/4
Chris Benoit (c) vs. Chris Jericho
A fost clar meciului show-ului şi de altfel unul dintre cele mai bune din acel an.
Genul de Ladder match care-mi place, nu ştiu dacă în primele 10 minute a încercat unul dintre ei să se ducă după centură. S-au concentrat pe rivalitatea pe care o aveau, ceea ce a dus la multe spot-uri brutale şi la mai multe bump-uri nasoale luate de Benoit, care privite acum sunt îngrozitoare. A avut aproape 20 de minute şi un pace alert, însă nu se poate spune în niciun moment că au trecut peste selling sau că a părut grăbită acţiunea din ring. Asta pentru că Jericho şi Benoit aveau o chimie fantastică şi era unul dintre duo-urile care putea în orice fel de circumstanţe să-ţi scoată un meci atât de bun. Benoit, în special, era un ring general, în timp ce Jericho avea un personaj mai complet. Diving headbutt-ul de pe scară şi spot-ul cu Walls of Jericho poate că nu mai spun nimic acum, dar probabil la vremea aia era ceva rar văzut.
Câştigător: Chris Jericho
Rating: ****1/2
Women’s Championship
Ivory (c) vs. Chyna
Nici măcar nu trebuie vorbit despre meciul ăsta. În primul rând, cred că promo-ul de promovare a durat mai mult decât meciul propriu-zis.
A fost mai mult un angle, care nu a avut niciun sens, mai ales că Chyna s-a “accidentat” de la o simplă manevră, după ce în prealabil executase încă alte câteva manevre.
Câştigătoare: Ivory
Rating: DUD
Triple H vs. Kurt Angle (c)
În momentele lipsite de overbooking, care au fost puţine, meciul a arătat potenţial şi într-un final ar fi putut să iasă ceva destul de bine. Dar, din nou, a fost overbooking-ul tipic din Attitude Era, care i-a făcut un mare deserviciu lui Kurt Angle, dar şi titlului mondial.
Nu doar că o parte importantă din meci a fost dedicată storyline-ului dintre Trish Stratus şi Stephanie McMahon, ceea ce putea fi făcut printr-un segment în backstage sau la următorul RAW, dar Angle nu a câştigat meciul clean, iar feud-ul dintre Steve Austin şi Triple H a părut mai important decât titlul mondial al companiei.
Câştigător: Kurt Angle
Rating: ***
Au fost mai multe momente interesante în meci, cum ar fi începutul cu fraţii Hardy, dar şi partea de comedie cu Drew Carry şi Kane. Au urmat eliminările succesive ale lui Kane, care a deţinut recordul de eliminări foarte mult timp. Chiar dacă pe la mijloc a intrat şi The Rock, cel mai over om din întreg meciul, până spre final, mai exact când a apărut şi Big Show şi ulterior Undertaker şi Austin, au fost multe momente moarte, în care practic nu s-a întâmplat mai nimic în meci, în afară de intrări random şi eliminări în acelaşi fel.
Nivelul a crescut din nou spre final cu Austin, The Rock, Undertaker, Kane şi Rikishi şi pe moment a arătat foarte tare, însă în retrospectivă se poate vedea că nu a existat nici măcar intenţia de a promova un star mai tânăr. Nu mi s-a părut cel mai bun meci Royal Rumble pe care l-am văzut, mai ales că în ultimii ani, indiferent de situaţia în care s-a aflat compania, în genul ăsta de meciuri au livrat.
Câştigător: Steve Austin
Rating: ***1/4
Cel mai bun din istorie? Nu cred, dar nu a fost nici rău, chiar a avut unul dintre cele mai bune meciuri ale anului pe card. Însă nota este trasă în jos de “meciul” feminin şi cel pentru titlul WWF, unde, mă repet, overbooking-ul a fost principala problemă.
Notă PPV: 6
