Review NXT TakeOver: Toronto II – Goodbye, Johnny Wrestling

O’Reilly şi Fish au cărat tot meciul, formează o echipă incredibilă şi, cred eu, una underrated. Încă de când erau în ROH/NJPW ofereau adevărate lecţii de tag team wrestling şi au făcut asta şi acum. Din păcate, Street Profits mi se pare, în continuare, că sunt cu o clasă sub restul echipelor care au mai fost pe la titluri.

Observ că există un trend recent în NXT ca meciurile să aibă o structură în aşa fel încât să genereze chant-urile de genul “This is awesome” sau alte inepţii din partea fanilor. Mai pe scurt, oferă un wrestling în special pentru publicul live, bazat pe spot-uri mari şi mai puţin pe psihologie. Influenţa PWG.

Câştigători: Street Profits
Rating: ***1/2

A fost meciul meu favorit din întreg show-ul şi în mod cert cel mai bun meci feminin din acest an, din WWE.

Era un fapt evident că Io Shirai este best in the world din punct de vedere al abilităţilor în ring, dar acum demonstrează că este capabilă şi aibă un personaj cu adevărat, explorând practic ceea ce a primit în Lucha Underground. De la theme song, ring gear, expresii faciale şi modul în care îşi execută manevrele o fac să arate badass. Cred că, după această schimbare radicală de gimmick, ea ar trebui să ia titlul de pe Shayna.

Candice a putut să arate şi ea, în sfârşit, de ce este capabilă în ring şi sunt sigur că poate juca rolul underdog-ului, am văzut-o făcând asta în PWG. Au fost bine construite cele patru sau cinci mari spot-uri ale meciului, singurul lucru care m-a deranjat fiind faptul că Candice a dominat mare parte din meci.

Câştigătoare: Candice LeRae
Rating: ****1/4

Austin Theory, campionul EVOLVE, a fost arătat pe marele ecran, ceea ce înseamnă că urmează să vină în NXT. Era şi timpul.

Pot să spun că intrarea lui Velveteen a fost mai tare decât meciul, care a fost fun, entertaining, dar din nou s-a preferat style over substance.

Meciul a părut băgat pe card doar ca să fie apărat şi titlul North American, despre care îmi menţin părerea că îşi pierde din valoare pe Velveteen, care are personajul de aşa natură încât el să fie în prim-plan, nu titlul. Aşadar, era timpul ca Roddy să devină campion.

Câştigător: The Velveteen Dream
Rating: ***3/4

Nu înţeleg ce a căutat Mia Yim în acest meci, de ce a primit şansa asta. Nu e vorba că nu ar merita din punct de vedere al abilităţilor, dar încă nu e în acel punct în care să ridice pretenţii la titlul diviziei.

S-a văzut şi în reacţia publicului, care nu este orice public, e publicul din Toronto. A fost absentă. Nu a fost ajutată nici de booking-ul meciului, care a oferit o luptă între două personaje heel. Nu a oferit niciun pic de dramatism, era clar că dacă Kairi, Io sau Bianca, cu poveşti mult mai strong, nu au reuşit să ia titlul de pe Shayna, nu va fi Mia aceea.

Câştigătoare: Shayna Baszler
Rating: ***

Incep direct prin a spune că meciurile dintre Adam Cole şi Johnny Gargano sunt overrated. Primul meci mi s-a părut cel mai bun din trilogie, a avut doar câteva minusuri care pot fi trecute, mai mult sau mai puţin, cu vederea. Click aici pentru recenzia meciului de la NXT TakeOver: New York. De la al doilea meci lucrurile deja au început să scârţâie, recenzia de la NXT TakeOver: XXV aici.

Acum, cel de-al treilea meci, din punct de vedere al storytelling-ului poate fi considarat cel mai bun din serie sau cel puţin la acelaşi nivel cu primul. A avut şi cel mai natural flow dintre toate, dar tot au fost mai multe aspecte care m-au deranjat.

Ca wrestling, primul fall a fost cel mai bun, dar putea fi oprit mult mai devreme şi s-a observat că a fost folosit şi ca să se retragă de timp, scopul fiind un meci cât mai epic şi lung. Am apreciat micul twist de la final, semn că nu s-a uitat de perioadă mai neagră a lui Gargano. Totodată şi limb work-ul mi-a plăcut, deşi după aceea a mai contat şi nu prea.

Tranziţia către al doilea fall a fost plăcută, nu a părut că este un meci diferit. Street fight-ul a accentuat latura violentă a conflictului dintre Gargano şi Cole, dar oprindu-se aproape la 30 de minute, a fost, din nou, prea lung.

La ultimul fall sunt şi cele mai multe părţi negative. De fapt, evidenţiez prima oară părţile pozitive sau de fapt singura: tipul meciului. A fost modul ideal de a încheia feud-ul, de a îi lăsa să se distrugă cu tot felul de arme, dar mai mult în teorie decât în practică. În practică au fost doar big moves după big moves şi s-au folosit, în mare parte, aceleaşi arme care se folosesc în mod normal. Degeaba arăţi tot felul de obiectie, dacă nu le foloseşti. Adică nu este degeaba, ei îşi îndeplinesc scopul şi îi fac pe fanii să fie hyped, apelează şi la factorul nostalgic pentru că oricând sunt momente din acestea, wannabe hardcore, apar chant-uri cu ECW.

Per total, au încheiat feud-ul ideal. Au vrut să facă totul cât mai epic şi le-a ieşit, a fost ca ultimul sezon din Game of Thrones, dar cu un final mai bun. Părerea mea este că WWE a vrut să ofere varianta lor sports entertainment a trilogiei din Okada şi Omega, dar nivelul wrestling-ului a fost departe de ceea ce s-a petrecut în ringul NJPW. Pentru mine este doar un meci foarte bun care se va pierde, după un timp, în lista celorlalte meciuri foarte bune, dar care nu au reuşit să treagă pragul către un nivel superior. Totuşi, înţeleg de ce pentru o anumită categorie de fani este ceva nemaivăzut şi probabil va fi ridicat în slăvi, aşa cum sunt şi celelalte două, o lungă perioadă.

Câştigător: Adam Cole
Rating: ****1/2