Salutare Wrestlebook!
Numele meu este Popa Andrei şi din întâmplare am dat astăzi peste review-ul jocului pe care îl aveţi pus la bătaie în această perioadă.Am rămas plăcut surprins de vorbele bune spuse de către cei ce l-au jucat/evaluat şi am zis că dacă tot exista această oportunitate de a-l putea procura fără efort financiar şi fără a fi piratat ,de ce să nu profit?! :D
Dintre cele două animaţii pe care trebuie să le compar ,am început ,cum era şi normal , cu prima animaţie ce a apărut în 1972 (o mică greşeală ce s-a strecut în momentul în care aţi prezentat datele apariţiei fiecărei animaţii ar fi că aţi întinerit cu 7 ani primul “The Lorax” ,dar asta contează prea puţin :D).
Voi încerca să nu povestesc prea multe,aşa că voi intra direct în pâine ,spunând că fix de la începutul filmuleţului coloana sonoră şi felul în care erau făcute animaţiile în acei ani au trezit în mine nişte sentimente de nostalgie şi de bine ,stări care la vizionarea unor producţii din ultimii ani nu vor să-şi facă simţită prezenţa nici măcar 1% din felul în care au făcut mai devreme.Dar trecând peste aceste aspect,chiar dacă efectele vizuale şi ce sonore nu erau nici la un sfert din ceea ce sunt acum,ce era cel mai importând atunci consta în mesajul pe care producțiile vremii le transmiteau.
“The Lorax 1972”
Mesajul pe care îl transmite această animaţie este unul ecologic şi ,nu numai,se trage un semnal de alarmă pentru situaţia în care se afla omenirea în acel moment şi din păcate care încă se confruntă cu aceleaşi probleme şi anume : Defrişarea în masă,poluarea mediului cu fel de fel de substanţe nocive ,nepăsare,distrugere a echilibrului natural şi nu numai,industrializare,denigrare,pierderea şi uitarea valorilor morale şi urbanizare.
În cele 25 min ,acest filmuleţ prezintă ceea ce a însemnat şi înseamnă omul(Once-ler) pentru mediul înconjurător şi faptul că acesta încă nu conştientizează faptul că dacă se continua în aceeaşi manieră ,totul se va duce pe apa sâmbetei şi ceea ce a “creat” în toţi aceşti ani nu va mai avea nicio valoare dacă nu se opreşte din distrus .Totul va ajunge exact ca în finalul animaţiei,când totul este distrus şi ostil .Dezintegrând totul, dispar soluţiile ,dar şi speranţa revenirii la ceea ce a fost odinioară.
Plecarea din final a lui “Lorax” reprezintă renunţarea celor ce au încercat atâta amar de vreme deschiderea ochilor lui “Once-ler” ce a fost orbit de puterea şi controlul suprem pe care a avut impresia că le deţinea.Dar spre ghinionul său ,”acesta” a pierdut tot din cauza lăcomiei de care a dat dovadă şi de faptul că nu s-a oprit din a distruge. Defapt,dacă analizez mai bine acest personaj ,Once-ler, îl pot compara cu marile corporaţii ale lumii ce îşi urmăresc doar propriile interese ,fără a se gândi o secundă la muritorii de rând ce sunt doar niște victime nevinovate ale acţiunilor acestora,iar “Lorax” ,îi reprezintă pe cei ce duc o luptă continuă contra acestor mizerii şi bacterii mondiale.“The Lorax 2012” este aceeaşi Marie,cu aceeaşi pălărie, doar că s-a adaptat zilelor noastre, s-a dat cu ceva fond de ten ,rimel , și-a dat o noua nuanţă la păr şi a adaugat o pereche de ochelari,dar interiorul e neschimbat.
Ideea acestui remake ,consider eu (încă nu m-am interest/informat) pleacă din cauza faptului că ,după atâţia ani nimic nu s-a schimbat în bine şi totul merge în jos din acest punct de vedere .Mesajul e acelaşi filmului ramâne neschimbat ,ceea ce se schimbă fiind generațiile. Generaţia anilor 2000+ să vadă animaţia anilor ’70 ,ar strâmba din nas şi nu ar lua-o deloc în seamă,deoarece în zilele noastre grafica vorbeşte,ci nu mesajul .Aşa că producătorii ,având temă,mesajul bine conturat ,personajele drăguţe(ce acum au fost făcute şi mai şi ,pentru înduioşarea tuturor) au ales,că după 40 ani, să îl transmită şi noilor generaţii,adaptându-se cerinţelor pieţei : grafică ce iți fură privirea,tot felul de efecte vizuale ,3D ,audio ,pentru a intra mai uşor în mintea celor mici ,dar și a celor ce nu au răbdarea necesarea pentru a urmări un clasic şi pentru a li se adresa mai uşor ,ce ar trebui să schimbe lumea în bine.Ce mi-a plăcut la această variantă ,a fost faptul animaţia începe cu mesaj : momentul în care minionul încearcă să taie copacul şi pică ursul pe el ,se referă la faptul că dacă “vei distrugi,vei fi distrus”.
Momentele de musical din vechea varianta îşi fac şi aici simţită prezenţa ,doar că influenţa Pop/Rnb (habar n-am ce gen e) te face să strâmbi din nas într-o oarecare măsură ,dacă abia ai urmărit originalul ,pentru că aceste momente te fac sa aștepți sa se termine.Dacă în prima variantă ritmul poveştii era unul alert şi era doar o singură poveste ,aici avem o desfăşurare ceva mai “greoaie” (dat fiind și faptul ca ține cu o oră mai mult decât originalul) ce începe cu o poveste ce face introducerea acţiunii principale (element ce a lipsit originalului şi care îi mai acorda puţin substrat celui modern).
Un amănunt ce era să-mi scape ,originalul “The Lorax” expune o lume mult mai sumbră şi întunecată(vizual) comparativ cu remake-ul ,care este ceva mai prietenos din punct de vedere cromatic.Ar fi mai multe de povestit aici ,dar cred că am spus esenţialul de mult şi anu aş vrea să o lungesc cu amănunte ,mai mult sau mai puţin nesemnificative ,iar referitor la care este mai bun ,1972 sau 2012, ține strict de gusturi.După cum ziceam ,cel nou se adresează noilor generaţii ,iar cel vechi(care este mai mult pe placul meu) se adresează celor din perioda ’70 – ‘90+,mesajul fiind acelaşi ,doar că ambalajul în care au fost livrate diferă din anumite puncte de vedere.
Vă doresc sărbători fericite ,un an nou plin de succese şi cât mai multe articole de calitate şi smarktalk-uri!! :)
In primul si primul rand trebuie sa incepem cu materialul de origine a ambelor filme: o scurta carte pentru copii scrisa de Theodor Seuss Geisel cunoscut ca Dr. Seuss. Acesta a scris o groaza de povesti pentru copii si este considerat de multi un geniu al cuvintelor si a jocurilor de cuvinte. Cartea era relativ scurta, asa ca evident pentru a produce o adaptare in care mesajul, tonul si spiritul raman intacte, este nevoie de efort. Una din productii are efort cat carul, ba chiar unul din producatori este Ted Geisel, nimeni altul decat Dr. Seuss insasi. Celalalt este un film de o ora jumate care nu stie cum sa strice mai repede opera originala. La fel ca toate filmele de lung metraj dupa operele lui Dr Seuss de altfel. Vezi The Grinch cu Jim Carrey sau The Cat in the Hat cu Mike Myers.
Sa incepem cu mesajul. Mesajul la prima vedere este unul anti-corporatist, foarte naturist si hipiot, salvati copacii etc. Departe de adevar. Superficialitatea filmului din 2012 face asta, pe cand specialul din 1972 nici pe aproape. Ambele productii au la baza povestea despre cum au disparut copacii truffula. The Once-ler i-a taiat pe toti pentru a-si asigura productia de nu-conteaza-ce-produs. In ambele variante, The Once-ler este confruntat de o mica creatura portocalie numita The Lorax. Si cam astea sunt asemanarile.
In filmul din 2012, the Lorax este o creatura cu vocea lui Danny DeVito care confrunta un Onceler tinerel si aiurit. Jumatate din film, cei doi chiar se inghiontesc unul pe altul cu tot felul de poante apropae jenante, ba chiar The Lorax incearca sa il inece pe Onceler. Stiti voi, ca in orice film pentru copiii. Onceler de asemenea nu este personajul negativ. El chiar promite sa taie un singur copac, lucru pe care Lorax il accepta, dar este dus mai departe de familia sa oribila, astfel personajului ii este luata aproape orice vina. Ba chiar intreaga defrisare dureaza o singura melodie, chipurile ironica, intulata How Bad can I Be. O sa discutam si despre muzica mai incolo.
In originalul din 1972, IN PRIMUL SI PRIMUL RAND, Onceler nu isi arata fata vreodata. Sa zicem ca era nevoie sa il vedem in film, deoarece tine mult mai mult, dar pe de alta parte efortul pentru a-i ascunde fata ar fi fost foarte binevenit. Ideea din spatele personajului este ca el poate fi oricine. Tu. Eu. Mama. Tata. Unchiu. Oricine. MAI ALES… cel care urmareste din spatele ecranului. Personajul in acest special este o avertizare. In al doilea rand, defrisarea si discutia dintre Onceler si The Lorax este cea ce ocupa majoritatea timpului de difuzare. Si nu este o discutie anti-dezvoltare. Este o discutie anti-exces. Onceler aduce deseori argumente bune, precum faptul ca industria sa asigura locuri de munca si ca oamenii au nevoie de salarii, argumente la care Lorax recunoaste ca nu are solutie, el doar vrea sa nu se consume haotic, pentru ca atunci nu va ramane nimic. Filmul din 2012 a considerat ca acceptul taierii unui singur copac este echivalentul de a recunoaste beneficiile unei industrii. Familia Oncelerului este prezenta si in versiunea aceasta, dar doar ca extensii a principalului… la fel ca el, prea orbiti de egoism pentru a fi moderati.
Sa trecem totusi acum la prezentare. Aici sa zicem ca specialul din 72 are avantajul de a-l avea pe insasi Dr. Seuss in spate, astfel nu numai ca a putut sa fie cu totul in versuri, dar si toate aditiile au fost apropate de creatorul materialului de origine. Visual, evident cel din 2012 arata mai bine. Dar cam atat. Pentru ca ce castiga filmul din 2012 prin pur aspect, pierde in prezentare. Originalul reuseste nu numai sa arate intreaga lume si cum este afectata de dezvoltarea progresiva a industriei, dar reuseste si sa ofere o personalitate unica fiecarei creaturi. Cel din 2012…. fura minionii din Despicable Me si ii face pesti. Pentru ca asta place copiilor, nu? Tot design-ul artistic este pierdut cand nimic nu are strop de personalitate dincolo de o culoare mai vie.
Voribind de lipsa de personalitate. Nu vi se pare ciudat ca intr-un film de 25 de minute, cam 20 este prezentata distrugerea mediului cat si o dezbatere despre sistemul pus in practica, iar intr-un film de 1 ora si 20 de minute, distrugerea mediului dureaza 3 minute si ceva, intr-o melodie ce in 5 ani este invechita? Mie mi se pare foarte ciudat. Ba mai mult, in specialul de 25 de minute, Onceler are si o dezbatere interna despre actiunile sale. In cel de o ora si ceva nu exista asa ceva.
Ziceam si de muzica: In 1972 era inceputul erei Disco. Desi Bee-Gees inca nu erau in top, muzica avea acel iz al anilor 70. Muzica din specialul din 72 este departe de ce se asculta in acea perioada. Este un stil unic, doar al lui, care indiferent de ce epoca il asculti, poate fi numit al filmului. Iarasi, aici este si meritulul lui Dr. Seuss care a scris versurile. Cel din 2012 in schimb este un produs al perioadei. Influenta “moderna” nu face decat sa faca filmul sa para invechit, deoarece este clar un produs al anului 2012.
Si acum hai sa discutam despre final, unul din cele mai importante lucruri. In cel din 1972, doua personaje tin locul telespectatorului: copilul fara nume si Onceler. Onceler este ce ar putea deveni ei daca nu sunt atenti – lucru total distrus de varianta din 2012 dand vina pe familie – iar copilul este direct copilul care priveste filmul. Ultima samanta de copac este data copilului fara nume si odata cu ea speranta si posibilitatea unui viitor mai bun: decizia de a face bine este in mana fiecaruia. Este un optimist dar foarte rezervat, lasand decizia de a schimba ceva in mainile telespectatorului.
Face si filmul din 2012 acelasi lucru? Pe naiba, copilul fara nume care ar trebui sa reprezinte pe oricine primeste un nume – Ted, chipurile dupa Dr. Seuss – astfel distrugand legatura dintre loctiitorul telespectatorului si telespectator. Ted devine propria entitate. De asemenea, Ted nu vrea sa schimbe ceva, sau este impresionat de povestea lui Onceler. El vrea sa se pupe cu nustiu-ce-fata care o fascinatie pentru copaci. De asemenea copacul este plantat si creste instant, distrugand mesajul de ambiguitate din carte sau din original. Ba si mai mult, The Lorax – care s-a ridicat in ceruri cand ultimul copac a fost taiat – se INTOARCE, distrugand orice urma si bruma de consecinte impuse de original.
Nu stam sa mai comentam subtilitati creative, cum ar fi faptul ca in originalul din 72 Onceler si Lorax au acelasi actor in spate, cu scopul de a arata ca un conflict intern exista in toata lumea si trebuie sa fiim constienti de asta. In cel din 2012 Lorax foloseste peria de dinti a lui Onceler. HAHAHAHHAHAAH.
Ironia cea mai mare este ca The Lorax din 2012 pare a fi facut de oamenii de care avertiza specialul din 2012. Orice umbra de mesaj este ingropat in glume conteporane, orice bruma de ambiguitate este stearsa pentru a nu lasa saracii copii cu intrebari…. si orice ramasita de calitate este ingropata intr-un produs ce sutine fix opusul mesajului sau. Singurul lucru bun este ca filmul aduce aminte ca Dr. Seuss exista si are o poveste buna si speciala ce merita imparita.
Cum am spus, suntem departe de a fi de acord cu parerea lui Popa Andrei, dar optimismul acestuia ne-a uns pe suflet. Si pana la urma, chiar daca a ratat esentialul, el a vazut cele doua filme, si odata cu varsta va putea sa priveasca si cele doua produse altfel. Va lasam cu un review al filmului din 2012, facut mai entertaining, care subliniaza mai bine problemele filmului din 2012 decat am facut-o eu in ultimele randuri.
Craciun fericit si Sarbatori fericite tuturor.
